Tulcea la 1870 de Nicolae C. Ariton

tulcea1870Nu demult îmi mărturiseam bucuria că multe aspecte ale istoriei nord-dobrogene sunt aproape pierdute o dată cu arhivele otomane și cu trecerea timpului. Această afirmație ar putea să pară o glumă, însă imediat ce voi prezenta principalul argument, ea va deveni cât se poate de serioasă.  Într-o discuție despre una dintre clădirile pierdute ale Tulcei, și anume despre sediul Agenției Austriece Danubiana, i-am spus domnului Ariton că „tocmai faptul că multe clădiri emblematice pentru Tulcea sfârsitului de secol XIX nu mai există ne face să punem atâta pasiune pentru reînvierea acelui spirit, acelei atmosfere în care, uneori, ne face bine să ne retragem. Ce-am fi făcut dacă toate aceste personaje, întâmplări și clădiri despre care povestiți cu atâta pasiune ar fi fost cunoscute și accesibile publicului larg încă de la început? Unde ar fi fost farmecul redescoperirii trecutului, misterul care se naște atunci când chiar și arhivele nu prea au răspunsuri pentru multele întrebări care apar? Unde ar fi entuziasmul celor care caută în trecut și unde ar fi fost emoția celor cărora li se prezintă acestea?” Această remarcă expune foarte bine sentimentele mele față de eforturile domnului Nicolae Ariton, iar volumul Tulcea la 1870 – Adevărata poveste a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley este din acest punct de vedere o veritabilă comoară. Însuși autorul afirmă că acest volum este „o carte scrisă din bucuria descoperirii unor pagini de istorie fermecătoare, incredibil de bogate în întâmplări și personaje pline de exotism, mister și eroism. Un oraș și o lume aflată la granița a două universuri atât de diferite: cel al Imperiului Otoman și cel al Europei.

„Tulcea este ca o prefrumoasă cadână cu fața acoperită de vălul istoriei. Prea puțini sunt cei care s-au învrednicit să-l ridice pentru a-i vedea adevărata frumusețe, ascunsă sub pânza de borangic a timpului.”
Continuă lectura

”Și totuși vorbei mele”

Deși în anul ce se va încheia în curând, activitatea pe blog a devenit din ce în ce săracă (în toate sensurile acestui biet cuvânt), nu se cădea să las Sărbatorile de Iarnă să treacă fără a vă oferi vouă, puținilor cititori, un dar. An de an, atmosfera Sfintelor Sărbatori de Crăciun era transpusă cu grijă și aici, pe blog. Anul acesta însă, nu că n-aș fi vrut să se întâmple la fel, însă din anumite motive, nu am reușit să o fac (sper, totuși, să fi avut parte de un Crăciun liniștit).

Cu toate acestea, acum, o dată ce Crăciunul a trecut, prefer să lăsăm (relativ) deoparte urările tradiționale și să vă propun o poezie drept cadou, nu neapărat pentru că ar avea legătură cu această perioadă, nici pentru a vă identifica în ea, ci așa cum s-ar întâmpla cu orice cadou, de orice natură ar fi el, cu gândul că o să vă placă.

i_016detail Continuă lectura

Brâncuși și tainele celor mai vechi creatori de forme

Carl Sandburg

Carl Sandburg (1878-1967) – ”Dintre toți poeții generației sale, el a fost, poate, spiritul cel mai larg, cel mai generos, dăruindu-se cu fiecare vers (fiecare vers însemnând la el o fibră din propiria-i ființă) poporului său și popoarelor lumii” – Granville Hicks

Brâncuși – C. Sandburg

Brâncuși e un năzdrăvan; el își economisește banii de tren și călătorește fără țintă; un năzdrăvan cu bagajele gata și fără niciun orar; ei da, Brâncuși e un năzdrăvan; el înțelege păsările și craniile atât de bine; știe cum atârnă părul în cocul și-n cozile de pe capul femeii; de-atâta vreme le știe încât știe de unde vin și unde se duc; el pătrunde tainele primilor, celor mai vechi creatori de forme.

Să nu vorbim deocamdată cu gura prea slobodă despre Brâncuși, căci abia a pornit: nici nu poate spune încă numele locului încotro se va duce când va avea vreme și va fi gata de drum; o, Brâncuși, tu care păstrezi la soare, în preajma ușii tale, scânduri de lemn tare, așteptând ca lemnul tare să devină mai tare pentru ca mâinile tale tari să-l modeleze, tu, Brâncuși, cu dălțile și ciocanele tale, cu păsările care devin conuri, craniile ce devin ouă – cât de adâncă e-n inima ta speranța că odată și-odată vei găsi un con, un ou, atât de tari încât atunci când pământul se va preface în ceață, ultimul ce va dispărea va fi un con, un ou. Continuă lectura

Yukio Mishima și moartea ca manifest

Yukio Mishima (pseudonimul lui Hiraoka Kimitake) este fără îndoială cel mai important scriitor al Japoniei postbelice fapt susținut și de Yasunari Kawabata, scriitorul japonez care a primit in 1968 Premiul Nobel pentru literatura: „Mishima are un talent extraordinar, nu este doar un talent japonez, ci unul universal. Este acel tip de geniu care apare o data la 300 de ani. In privinta talentului, Mishima imi este cu mult superior.“, dar și o puternică figură a activismului politic de extremă dreaptă.

Dincolo de talentul scriitoricesc, personalitatea lui Yukio Mishima este învăluită de controvesele născute în urma sinuciderii sale. Pe 25 noiembrie 1970, Yukio Mishima a ținut un discurs în fața soldatilor unei baze militare din centrul orașului Tokio, dupa ce îl luase ostatic pe comandant tocmai pentru a putea ține acest discurs pe care-l pregătise timp de șapte ani. Le-a vorbit despre valorile autentice japoneze care au fost respectate cu sfințenie generații de-a rândul, codul onoarei, spiritul național si decăderea societății japoneze. Cuvintele sale se loveau atât de indiferența soldaților cât și de zgomotul ambulanțelor și elicopterelor. Ultimele sale cuvinte au fost: „Văd că nu sunteți bărbați. Nu-mi mai fac iluzii în ce vă privește. Trăiască împăratul!“. S-a retras și a săvârșit ritualul tradițional al sinuciderii, seppuku. Continuă lectura

Gala poeziei române contemporane, Ediția I

Se mai face auzită vocea poeziei? Se pare că da.

Ieri, 19  noiembrie 2011, USR a organizat Gala poeziei române contemporane (*), ediția I, la Ateneul Român. Criticul Nicolae Manolescu a fost maestru de ceremonie și tot el a fost cel care i-a selectat pe cei 25 de poeți prezenți. În deschidere, acesta a prezentat scopul evenimentului, și anume, acela de a face auzite vocile poeților români, și s-a arătat uimit de sala de-a dreptul neîncăpătoare. De ce tot mai rar poezie? și Mai avem nevoie de poezie? sunt două întrebări la al căror răspuns președintele USR i-a invitat pe spectatori să mediteze. De asemenea, deschiderea a fost completată de actorul Ion Caramitru care a recitat cu patos Elegia a X-a de Nichita Stănescu, și de cvartetul Anima. La final, același Ion Caramitru a recitat Prieteni de Marin Sorescu. Continuă lectura

„Interviu cu Dumnezeu” fără Octavian Paler

Convorbiri cu Octavian Paler / Daniel Cristea Enache – București: Corint 2007; p. 85-89.

 9 februarie

Să vă spun ceva amuzant. Mă caută într-o zi la telefon un domn din Chicago. Un român în casa căruia am fost acum vreo unsprezece ani. Din vorbă în vorbă, d-l Bălan mă felicită pentru un text apărut într-o publicație românescă din America; text preluat de pe Internet și ”din câteva jurnale din țară”, îmi precizează interlocutorul meu. Până atunci, discutasem banalități. Presimțind ca e ceva în neregulă, îi cer d-lui Bălan lămuriri. ”Despre ce text e vorba? Nu cumva se cheamă Paradoxul vremurilor noastre?” (Cu vreo jumătate de an în urmă, m-am trezit cu o revistă din Canada care publica, sub semnătura mea, și chiar cu fotografia mea alături, un text care nu-mi aparținea, având acel titlu.) ”Nu, nu, zice domnul din Chicago, convins ca-mi face plăcere să aflu noutatea. Se cheamă Interviu cu Dumnezeu”. Am rămas blocat. Apoi, asigurându-l pe cel care-mi dăduse ”vestea” ca n-am fost niciodată în Ceruri, l-am rugat să-mi trimită și mie ”interviul”, ca să văd cum m-am comportat în calitate de reporter metafizic. Continuă lectura

Eleonora

Eleonora | Revista Muncel 2010

Nicolae Ariton

Nicolae Ariton, printre altele si directorul ziarului Moisil-Zone, este un pion important al SF-ului romanesc. Pentru ca multi dintre elevii dumnealui stiu prea putin despre aceasta dimensiune a activitatii sale, m-am hotarat sa public o prezentare aparuta in revista Sci-Fi Magazin (nr. 11/august 2008).

Nicolae C. Ariton a debutat, in mileniul trecut, in paginile suplimentului SF „Argonaut„, editata de Convorbiri literare la Iasi, cu povestea Hotii de mai tarziu. A obtinut doua mentiuni la concursurile literare „Helion”. A fost redactor la saptamanalul Jurnal SF. A publicat trei numere dintr-un fanzin personal, numit Aliens et Vampires, cu ajutorul asociatiei „L’Oeil du Sphinx”, in limba franceza, distribuit in toate tarile francofone intr-un tiraj de 200 de exemplare trimestrial. A publicat mai mult in Franta, povestiri si articole, in reviste si fanzine: Dragons et Microchips, Planete a Vendre, Antares, Presences d’Espirits, creandu-si imaginea falsa de profesor de limba franceza care isi petrece o parte din viata la Paris, cand, de fapt, locuieste la Tulcea, unde este profesor (si director) la un liceu industrial de constructii. A invatat franceza autodidact, citind romane SF din Fleuve Noir, aduse de capitanii de pescadoare, care navigau in Mauritania.

Cele mai mari realizari in domeniul SF-ului sunt: o conferinta despre SF-ul romanesc, de 10 minute, la Congresul Francofon de SF, de la Yverdon, Elvetia, 1996, o discutir de un minut si o fotografie cu Gerard Klein, o discutie de jumatate de minut si o fotografie cu H.R. Giger si o cina impreuna cu Norman Spinrad si Siudmak.

Inmuguriri ideatice – Aurel Enica

Inmuguriri ideatice  / Aurel Enica – Tulcea : Editura Harvia, 2009

Actualitate

Recesiunea – drept cadran;
Nuanta forte – saracia,
Armonizata cu prostia;
In clarobscur: mitocania,
Plus lacomia, vrajmasia,
Turnatoria, viclenia,
Axate pe slugarnicia
Perpetua – dupa… Ciolan!

Volumul de fata are principalul rol de a-l relaxa pe cititor, de a crea o stare psihico-emotionala care sa-l stimuleze in activitatea sa cotidiana, mai mult sau mai putin creatoare.

Inzestrat cu un deosebit spirit de observatie, autorul porneste de regula de la inregistrarea diverselor aspecte ale cotidianului, trecandu-le apoi prin focul purificator al activitatii de creatie, abstractizandu-le, individualizandu-le, tipizandu-le, demitizandu-le, generalizandu-le, dandu-le uneori interpretari complet diferite, bazate pe jocul de cuvinte, precul si pe vastul polisemantism al lexicului romanesc.

 

Autorul nu a dorit sa critice pe nimeni; evidentierea unor fapte sau a unor comportamente cateodata reprobabile, nu de putine ori interpretate pana la hiperbolizare, au fost consemnate in scopul educativ al autocorijarii; nu trebuie sa se uite ca indreptarea acuzatoare a degetului spre o persoana include automat indreptarea celorlalte trei degete asupra propriei persoane.

Autorul spera insa ca acelora care vor intra in posesia unui volum, sa le produca clipe de relaxare, de incantare si inaltare a spiritului, de imbold spre o activitate utila, conforma inzestrarii genetice si a potentelor creatoare.

fragmente din Cuvant inainte

 

Mircea Marcel Petcu

L-am cunoscut pe poetul Mircea Petcu la Zilele Seminarului Teologic Sf. Ioan Casian, acolo unde am participat la o sesiunea de cominicari – creatie literara. L-am vazut ca pe un om cu o sensibilitate lirica puternica. Citindu-i creatiile am descoperit ca poezia este pentru el locul in care ne arata fara niciun fel de machiaj, fara retusuri personalitatea-i care devine inconfundabila prin deschiderea in fata cititorului.

Mircea Petcu a debutat in 2003 cu volumul ‘Priviri ascunse’. A mai publicat ‘Lacrimi de iubire’ (2003), ‘Nemuritoare’ si ‘Senzatii’ (2004), ‘Fluture strivit’ (2005) si Iubire muta (2006).

Cel de-al saptelea volum al sau ‘Dincolo de ce vad ochii’ a fost publicat la inceputul acestui an la editura Harvia – Tulcea. Mihai Marinache, Floarea Calenic (careia ii multumesc pentru ca mi-a oferit un volum) si Petru Pistol semneaza prefata acestui volum. Continuă lectura