Tulcea, orașul închinat lui Egeu

Istoria Tulcei, împreună cu miturile care o înconjoară, așteaptă, acoperită de umbra timpului, să fie redescoperită. În ultimii ani, eforturile pentru cercetarea și popularizarea acesteia au sporit. Un aspect deosebit de important este reprezentat de răspândirea informațiilor care conduce la consolidarea identității culturare a comunității. Legenda cerboaicei cu coarnele de aur – un mit grecesc despre orginile numelui așezării antice Aegyssus – nu are nimic de-a face cu identitatea culturală nord-dobrogeană pentru simplul motiv că este foarte puțin cunoscută. Pornesc astfel acest demers care își propune să revitalizeze această povestire fabuloasă cu zei și eroi legendari. Continuă lectura

Un poem despre molii

Pe o tarabă cu mărunțișuri dintr-o piață de vechituri, lângă o grămadă de puzzle-uri, găsesc un exemplar din cartea Archy și Mehitabel. Cartea publicată pentru prima dată în 1927, este opera editorialistului new-yorkez Don Marquis, și constituie cronica în versuri a aventurilor excentrice ale celor două personaje neobișnuite din titlu: Archy, un gândac cu o înclinație ciudată spre poezie, și prietenul său cel mai bun pe nume Mehitabel, o pisică maidaneză reîncarnată, care pretindea că într-o viață anterioară a fost Cleopatra. Târziu, în acea seară, am dat peste următorul poem.

Era un poem despre molii. Dar și un poem despre psihopați. Un dialog între Archy și o molie. L-am copiat și l-am înrămat, iar acum tronează deasupra biroului meu: o amintiri entomologică a orizonturilor existenței. Și a inteligenței brutale și nefericite a celor care le caută.[1]
Continuă lectura

Brâncuși. Autoportrete

”Opera lui Constantin Brâncuși este expresia unei concepții cosmogonice. Asemenea sculptorilor din Evul Mediu, care au imprimat în arta lor meditația lor, rugăciunile lor și toată speranța vieții lor, Brâncuși își bazează opera pe gândirea unui filozof monist modern întroducând și sensul filosofiei unui bătrân taoist.” (M.M., The Arts, iulie 1923)

Filmul îi oferă lui Constantin Brâncuși posibilitatea de a surprinde și de a se surprinde: artistul instaurează, după cum subliniază Philippe Alain Michaud ”un transfer și o inversare generalizată între proprietățile operei și cele ale fotografiei”. Artistului îi place să extragă fotograme dintr-un film, să le analizeze și să le refacă pentru a realiza opere independente. Astfel, o fotogramă provenită dintr-un film turnat de la fereastra unui tren în octombrie 1933 (vezi imaginea nr. 3 – Autoportret în trenul Paris – Le Havre) este tratată de artist ca o adevărată fotografie. Aceasta se distinge prin refuzul clarității și al preciziei: dovada este că Brâncuși este atent la transparența imaginii, la dizolvarea ei subtilă pe peliculă, de unde și ambiguitatea figurii. În acest autoportret, artistul își descompune chipul ca și cum ar încerca să-l prindă într-o substanță lichefiată, fluidă, mișcătoare, asemenea unei interogații despre sine însuși. Continuă lectura

Neu-Tulscha sau Pădurea Raiului

Secolul al XIX-lea aduce pentru nordul continenului american un uriaș val de imigranți, care încep să pună bazele unor noi așezări omenești. Toponimele atâtor orașe care cuprind „new” reprezintă dovezi vii ale dinamicii demografice ale acelei perioade, și, mai mult decât atât, oferă informații clare cu privire la originea primilor imigranți ajunși în locurile respective. Deși despre românii (etnici români sau reprezentanți ai altor grupuri etnice, dar emigrați din România) care au plecat „one way ticket” către America de Nord se cunosc destule detalii, am fost surpins să descopăr un grup de germani baptiști, care, ajunși în Canada, și-au numit așezarea Neu-Tulscha (scris, de asemenea, Neu-Tulcea, New Tulscha). Continuă lectura

Tulcea la 1870 de Nicolae C. Ariton

tulcea1870Nu demult îmi mărturiseam bucuria că multe aspecte ale istoriei nord-dobrogene sunt aproape pierdute o dată cu arhivele otomane și cu trecerea timpului. Această afirmație ar putea să pară o glumă, însă imediat ce voi prezenta principalul argument, ea va deveni cât se poate de serioasă.  Într-o discuție despre una dintre clădirile pierdute ale Tulcei, și anume despre sediul Agenției Austriece Danubiana, i-am spus domnului Ariton că „tocmai faptul că multe clădiri emblematice pentru Tulcea sfârsitului de secol XIX nu mai există ne face să punem atâta pasiune pentru reînvierea acelui spirit, acelei atmosfere în care, uneori, ne face bine să ne retragem. Ce-am fi făcut dacă toate aceste personaje, întâmplări și clădiri despre care povestiți cu atâta pasiune ar fi fost cunoscute și accesibile publicului larg încă de la început? Unde ar fi fost farmecul redescoperirii trecutului, misterul care se naște atunci când chiar și arhivele nu prea au răspunsuri pentru multele întrebări care apar? Unde ar fi entuziasmul celor care caută în trecut și unde ar fi fost emoția celor cărora li se prezintă acestea?” Această remarcă expune foarte bine sentimentele mele față de eforturile domnului Nicolae Ariton, iar volumul Tulcea la 1870 – Adevărata poveste a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley este din acest punct de vedere o veritabilă comoară. Însuși autorul afirmă că acest volum este „o carte scrisă din bucuria descoperirii unor pagini de istorie fermecătoare, incredibil de bogate în întâmplări și personaje pline de exotism, mister și eroism. Un oraș și o lume aflată la granița a două universuri atât de diferite: cel al Imperiului Otoman și cel al Europei.

„Tulcea este ca o prefrumoasă cadână cu fața acoperită de vălul istoriei. Prea puțini sunt cei care s-au învrednicit să-l ridice pentru a-i vedea adevărata frumusețe, ascunsă sub pânza de borangic a timpului.”
Continuă lectura

Tranșee otomane la Tulcea

În colecțiile Muzeului Național de Istorie a României, prezentate online publicului larg prin intermediul proiectului IMAGO ROMANIAE, am găsit litografia ”Tranșee otomane la Tulcea (Th. Schneider) ce prezintă aspecte ale Războiul de Independență (1877-1878). Această imagine a Tulcei sfârșitului de secol XIX, ar putea fi foarte bine inclusă în lista celor mai vechi imagini ale orașului Tulcea, realizată de prof. Nicolae Ariton împreună cu istoricul Aurel Stănică.


Continuă lectura

”Și totuși vorbei mele”

Deși în anul ce se va încheia în curând, activitatea pe blog a devenit din ce în ce săracă (în toate sensurile acestui biet cuvânt), nu se cădea să las Sărbatorile de Iarnă să treacă fără a vă oferi vouă, puținilor cititori, un dar. An de an, atmosfera Sfintelor Sărbatori de Crăciun era transpusă cu grijă și aici, pe blog. Anul acesta însă, nu că n-aș fi vrut să se întâmple la fel, însă din anumite motive, nu am reușit să o fac (sper, totuși, să fi avut parte de un Crăciun liniștit).

Cu toate acestea, acum, o dată ce Crăciunul a trecut, prefer să lăsăm (relativ) deoparte urările tradiționale și să vă propun o poezie drept cadou, nu neapărat pentru că ar avea legătură cu această perioadă, nici pentru a vă identifica în ea, ci așa cum s-ar întâmpla cu orice cadou, de orice natură ar fi el, cu gândul că o să vă placă.

i_016detail Continuă lectura

De la slaugh-ghairm la slogan

In limba vechilor celti ai podisului scotian, cuvantul sluagh desemna masa sufletelor celor morti, reprezentata ca o armata in lupta. Celtii nu sunt singurul popor care isi reprezinta mortii ca pe o armata. De exemplu, laponii si indienii tlinkit (Alaska), au o conceptie asemanatoare despre soarta celor morti.

Mitologia celtica infatiseaza aceasta ostire a duhurilor zburand in mase mari de nori – „ca niste grauri peste fata pamantului”, mereu revenind la locul pacatelor lor pamantesti. In aer se duc batalii la fel ca cele ale oamenilor pe pamant. In noptile senine, de ger, duhurile pot fi vazute si auzite in timp ce ostirile lor inainteaza una impotriva alteia. Dupa lupta, sangele lor coloreaza in rosu stancile si cerul.

Cuvantul ghairm inseamna „strigat” sau „chemare”, iar sluagh-ghairm este strigatul de lupta al mortilor. Din el se traga cuvantul de mai tarziu – slogan. Asadar chemarile maselor noastre moderne isi au originea in cele ale ostirilor de morti din podisurile scotiene.

Medicina în Grecia Antică

Medicina înainte de Hipocrate

Medicina în Grecia Antică – Îngrijiri date unui bolnav. Detaliu de pe un lecit aribalesc. Sec. V i.Hr. Muzeul Louvre

Primele referințe cu privire la medicină apar în Iliada, acolo unde sunt prezentați doi medici, ”fiii lui Asclepios”, Mahaon și Podaleirios. Când Menelau este rănit de o săgeata, Mahaon îl îngrijește astfel: ”Dezvelește rana în locul unde îl lovise arma dureroasă. Suge sângele, apoi, după învățătură, toarnă balsamuri calmante primite de la tatăl sau Chiron.”

Asclepios, zeul medicinii- a fost fiul lui Apolon și al muritoarei Coronis. Mama sa fusese omorâtă de Apolon pentru infidelitate. Zeus a smuls copilul de la sânul mamei și l-a dat centaurului Chiron sa-l creasca. Asclepios a învățat de la acesta medicina și a devenit un atât de bun cunoscător al acesteia încât învia morții. Zeus n-a răbdat această încălcare a ordinii naturale și l-a lovit cu trăsnetul său. La Epidaur s-a construit cel mai mare sanctuar închinat lui Asclepios, iar după ce a fost divinizat, acesta i-a luat locul tatălui său, Apolon, care purta și el numele de ”vindecător”. Ca patron al medicinii, Asclepios a cunoscut o faimă considerabilă începând cu secul al V-lea (i.Hr.). Numeroși pelerini veneau la Epidaur pentru alfarea vindecării. Asclepios le indica prin vise tratamentul potrivit. Sub egida acestui zeu s-au creat adevărate școli de medicină, mai ales în insula Cos. În artă, Asclepios e înfățișat sib aspectul unui om cu barbă, meditativ și binevoitor, întovărășit de obicei cu un șarpe. Continuă lectura

Dream Anatomy: The Art and Science of Anatomical Illustration

Dream Anatomy prezintă o colecție a celor mai importante ilustrații anatomice începând cu secolul XV și ajungând până în prezent. Modul in care oamenii au vazut interiorul corpului uman de-a lungul timpului se reflecta in imaginea asupra societatii, culturii si conditiei umane. 

Deși anatomia a reprezentat încă din antichitate un important obiect de studiu și cunoștințele în acest domeniu au sporit datorită efortului depus de numerosi învățați antici precum Herophilus sau Galenius, pentru lumea occidentală evul mediu întunecat a adus după sine pierderea acestor învățături, ele păstrându-se însă în spațiul bizantin și islamic. În secolele XIII – XIV, în peninsula apennină, la Salerno și Bologna au fost fondate primele școli medicale, timp în care tratatele de anatomie ale lui Galenius au fost traduse în latină iar Mondino de’Liuzzi, profesor la Universitatea din Bologna, a scris Anatomia. Continuă lectura

Ce este esoterismul?

Splendor Solis – Solomon Trismosin

Substantivul esoterism a fost introdus pentru prima data in anul 1828 de Jaques Matter, in lucrarea Histoire critique du Gnosticisme et de son influence, intelegand prin acesta o cercetare sincretica libera ce se hranea din invataturile crestinismului si din anumite aspecte ale gandirii grecesti.

Antoine Faivre (Catedra de Istorie a curentelor esoterice in Europa moderna si contemporana, Universitatea Sorbona) propune cinci acceptii pentru cuvantul esoterism.

I. Un ansamblu eteroclit. Esoterismul apare in aceasta acceptie (cea mai curenta) pentru a desemna aproape tot ce exalta un parfum de mister. De la elemente ale invataturilor orientale, yoga, Egiptul antic, ufologie, astrologie, parapsihologie si pana la francmasonerie, tarot, magie  sau New Age si diverse „Cabale”, eterogenitatea acestei perspective conditioneaza mai degraba un studiu segmentat. Cu toate acestea, se pot identifica teme si motive comune: piatra filozofala, cuvantul pierdut, geografia sacra etc. In limba engleza, pentru acest sens se folosesc adesea termenii Occult sau Metaphysics. Continuă lectura

Brâncuși și tainele celor mai vechi creatori de forme

Carl Sandburg

Carl Sandburg (1878-1967) – ”Dintre toți poeții generației sale, el a fost, poate, spiritul cel mai larg, cel mai generos, dăruindu-se cu fiecare vers (fiecare vers însemnând la el o fibră din propiria-i ființă) poporului său și popoarelor lumii” – Granville Hicks

Brâncuși – C. Sandburg

Brâncuși e un năzdrăvan; el își economisește banii de tren și călătorește fără țintă; un năzdrăvan cu bagajele gata și fără niciun orar; ei da, Brâncuși e un năzdrăvan; el înțelege păsările și craniile atât de bine; știe cum atârnă părul în cocul și-n cozile de pe capul femeii; de-atâta vreme le știe încât știe de unde vin și unde se duc; el pătrunde tainele primilor, celor mai vechi creatori de forme.

Să nu vorbim deocamdată cu gura prea slobodă despre Brâncuși, căci abia a pornit: nici nu poate spune încă numele locului încotro se va duce când va avea vreme și va fi gata de drum; o, Brâncuși, tu care păstrezi la soare, în preajma ușii tale, scânduri de lemn tare, așteptând ca lemnul tare să devină mai tare pentru ca mâinile tale tari să-l modeleze, tu, Brâncuși, cu dălțile și ciocanele tale, cu păsările care devin conuri, craniile ce devin ouă – cât de adâncă e-n inima ta speranța că odată și-odată vei găsi un con, un ou, atât de tari încât atunci când pământul se va preface în ceață, ultimul ce va dispărea va fi un con, un ou. Continuă lectura

Ilie Th. Riga

Interesul pentru personalitățile de înaltă valoare științifică și culturală ar trebui să constituie una dintre principalele preocupări ale tinerilor. Deși reprezentanți de seamă ai științei și culturii românești, trecerea timpului și lipsa unei educații în acest sens ne îndeamnă să-i uităm pe cei care prin opera și activitatea lor ne-au lăsat o prețioasă moștenire pe care suntem datori să o cinstim.

Prof. dr. doc. Ilie Th. Riga

Prof. dr. doc. Ilie Th. Riga (1908-1977)

”Om de mare cultură, de formațiune enciclopedică, creator de școală natională anatomico-chirurgicală, prof. dr. doc. Ilie Th. Riga a fost o personalitate complexă, cu un impact covârșitor în științele medicale din România. Cel mai complet chirurg și anatomist totodată, în medicina umană și veterinară, clinică și experimentală, profesor universitar și cercetător știintific, teoretician cu un deosebit talent oratoric și practician desăvârșit, profesorul Riga a devenit o personalitate unicat in medicina romanească. Și-a intrecut chiar și maestrul, pe profesorul Rainer, a cărui operă – în semn de inaltă prețuire – a tipărit-o, continuat-o, dezvoltat-o și desăvârșit-o.” Continuă lectura