Un poem despre molii

Pe o tarabă cu mărunțișuri dintr-o piață de vechituri, lângă o grămadă de puzzle-uri, găsesc un exemplar din cartea Archy și Mehitabel. Cartea publicată pentru prima dată în 1927, este opera editorialistului new-yorkez Don Marquis, și constituie cronica în versuri a aventurilor excentrice ale celor două personaje neobișnuite din titlu: Archy, un gândac cu o înclinație ciudată spre poezie, și prietenul său cel mai bun pe nume Mehitabel, o pisică maidaneză reîncarnată, care pretindea că într-o viață anterioară a fost Cleopatra. Târziu, în acea seară, am dat peste următorul poem.

Era un poem despre molii. Dar și un poem despre psihopați. Un dialog între Archy și o molie. L-am copiat și l-am înrămat, iar acum tronează deasupra biroului meu: o amintiri entomologică a orizonturilor existenței. Și a inteligenței brutale și nefericite a celor care le caută.[1]

 

the lesson of the moth

vorbeam cu o molie
seara trecută
încerca să intre
într-un bec electric
și să se ardă cu filamentul

de ce voi moliilor
încercați cascadoria asta am întrebat-o
este un lucru
obișnuit la molii sau de ce
dacă ar fi fost o lumânare
aprinsă în loc de bec
electric ai fi putut fi
acum doar cenușă
nu gândești deloc

ba chiar foarte mult mi-a răspuns
dar uneori obosim
să gândim
ne plictisim de rutină
și tânjim după frumusețe
și după emoție
focul este nemaipomenit
și știm că dacă ne apropiem
prea mult ne va omorî
dar ce contează
mai bine să fii fericit
pentru o clipă
mistuit de frumusețe
decât să trăiești vreme îndelungată
și plictisit tot timpul
așa că ne adunăm viața toată
într-un mic ghem
și apoi îl desfacem brusc
ăsta e rolul vieții
mai bine frântură de frumusețe
o clipă și apoi să încetezi
a mai exista decât să exiști o veșnicie
dar niciodată frântură de frumusețe
viziunea noastră asupra vieții
este – cum a venit, așa să treacă
suntem precum erau oamenii
înainte de a deveni
prea civilizați pentru a se simți bine

și înainte de a-i contrazice
filozofia
a zburat și s-a aruncat
în arșița unei brichete aprinse
nu sunt de acord cu ea
eu aș prefera să fiu
pe jumătate fericit și de două ori
mai longeviv

dar în același timp îmi doresc
să existe ceva după care să tânjesc
atât de tare încât să vreau să ard eu însumi.[2]

[1] Astfel își încheie Kevin Dutton lucrarea Înțelepciunea psihopaților (The Wisdom of Psychopats. Lessons in Life fron Saints, Spies and Serial Killers). Kevin Dutton este psiholog cercetător la Centrul Calleva pentru Cercetarea Științelor și Evoluției Umane, Magdalen College, Universitatea Oxford. (în română volumul Înțelepciunea psihopaților a apărut la Editura Globo)

[2] Don Marquis, The Lesson of the moth – http://www.donmarquis.org/themoth.htm

Anunțuri

3 gânduri despre „Un poem despre molii

    • Poate părea că fericirea deplină ”arde”, iar ”pe jumătate fericit” este doar un compromis. Un compromis la care se ajunge în momentul în care nu ești dispus să-ți asumi riscul de îmbrățișa fericirea deplină, căci nu știi sigur dacă ”arde” sau nu. Tânjești după ea, te vrei mai liber, vrei să, dar nu poți. Așa că le socotești și cumva speri că regulile matematice să funcționeze (pe jumătate fericit și de două ori / mai longeviv).
      Jumătățile de măsură apar tot timpul, căci nu (toți) suntem molii să ne ducem drept în lumină. O fi bine? N-o fi bine? Acum, fiecare cu fericirea lui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s