Francisc Rainer – discurs către studenți

În pragul medicinii

discurs ținut în cadrul lecției de deschidere a cursului de anatomie
1915, Facultatea de Medicină Iași*

Când am cerut acelora care prima oară au călcat pragul facultății să-mi împărtășească motivele pentru care s-au înscris la medicină, pornisem de gândul pedagogic de vă îndemna să cugetați asupra dumneavoastră. Acest îndemn de a vă formula în scris credința putea să dea contur unei gândiri nelămurite, dar sigur avea să dea un imbold simțirii dumneavoastră pentru a vă cerceta mai de aproape.

Era natural să vă gândiți asupra dificultăților ce vă așteaptă și asupra mijloacelor de a le birui, să constatați o lipsă mai mult sau mai puțin completă de orientare. Puteam să nu citesc răspunsurile, și rezultatul ar fi rămas același. Dacă dumneavoastră nu ați fi fost atunci în pagubă, nu tot ala ar fi cu mine, care nu v-aș fi cunoscut.

Ceva mai viu și mai cald s-a desprins de atâtea ori, din acele rânduri stângace, din acele sforțări de atâtea ori neîncoronate de succes în efortul de a exprima o simțire viguroasă. De multe ori v-am surprins regretul că nu puteți descrie toată simțirea dumneavoastră. Uneori acest regret era mascat de ironie. Însă ce reieșea din toate răspunsurile era dorința vie de a pune stăpănire pe ceva deosebit de ceea ce se vede în viața comună, pe ceva cu deosebire omenesc; și ca orice germene capabil de o dezvoltare nebănuită, acest lucru îți deșteaptă sentimentul de respect.

Dar se mai adaugă o reflecție: care va fi soarta acestor porniri? Și mărturisesc că, în această privință n-am putut evita un sentiment de tristețe. Sentimentele pe care ați ținut să le exprimați sunt adânc omenești; toate generațiile anterioare le-au avut. Ce au devenit aceste sentimente? N-am intenția să vă expun aceasta cu deamănuntul. Ceea ce m-ar interesa ar fi, cum s-ar putea face ca dumneavoastră să evitați aceeași soartă. În repetate rânduri am găsit în scrisul dumneavoastră cuvântul personalitate. Atâția simțiți că trebuie să căpătați una, că e vorba de un lucru prețios. Dar ce e ea și cum se poate dobândi, nimeni nu poate da seama. Firește că e greu să dai o definiție concisă și atotcuprinzătoare, monogramatică a personalității, însă personalitatea constă dintr-un fel individual de a reacționa în diverse împrejurări ale vieții. Ca orice produs natural, ea este rezultatul unor acțiuni și reacțiuni, al unor ciocniri cu realitatea lucrurilor, nu cu fantomele lor.

prof_dr_fr_i_rainer

Rudimente de personalitate se găsesc la mulți, și, lucru curios, poate ceva mai caracteristic la cei care nu pot fi numiți intelectuali. Să luăm un meseriaș, un fierar, firește că reacțiunile sale au ceva care îl disting. Poate vă veți îndoi că este vorba de o personalitate în sensul înalt al cuvântului, de o personalitate sufletească. Fiecare este dispus să explice o asemenea personalitate prin natura deosebită a activităților funcționale, cum sunt mișcările hotărâte, energice, mecanice ale fierarului, contracturile sale musculare deosebite, precise, viața sa aspră etc. Întâlnim în orice caz și fenomenul interesant care este substanțializarea actelor sale în ființa sa. Căci fiecare acțiune se repercută în substanța nervoasă într-o formă necunoscută azi, dar care lasă urme, fără îndoială. Toate actele se substanțializează în sistemul nostru nervos. S-a dovedit că materia brută păstrează urmele fenomenelor petrecute, s-a dovedit că fierul magnetizat, încălzit la incandescentă păstrează urmele primei magnetizări. Substanța nervoasă cu atât mai mult păstrează urmele manifestărilor trecute, urme care se însumează, sfârșind prin a da alura manifestărilor individuale.

În fond, de mult s-a înțeles acest lucru. El a fost formulat de marele cugetător englez Locke, într-o teză binecunoscută Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu, ca o reacție împotriva spiritului scolastic care a stăpânit cugetarea medievală. În acea vreme, tendința fusese cu totul alta: se credea că mintea noastră, fără concursul lumii exterioare, poate găsi într-ânsa anumite principii universale, din care să se poată deduce toate adevărurile. Experiența nu era neceseară, ba chiar deruta. Empiria era înjositoare. Reacția lui Locke era firească. De altfel, el nu era întâiul pornit pe această cale. Toți ați auzit de Novum organum al lui Bacon, tratat care este citat ca începutul unui nou ev. Bacon a propovăduit cultul faptelor. El a cerut ca înainte de orice act individual să se facă observarea unui număr mare de fapte exacte și precise, urmărinduse alcătuirea unei păduri de fapte. Voi menționa că însuși Bacon nu se mulțumea cu culegerea faptelor, ci cerea și comparații, stabilirea de legi. Nu trebuie să sameni cu furnica, ci cu albina, care nu culege numai, dar și preface în ceva mai ales.

Francisc Rainer

Francisc Rainer (sursă)

Dar crearea unei personalități cere mai mult decât acumularea de fapte. Ceea ce trebuie să posedă este cunoștința adâncă a legăturilor dintre faptele principale. Asta este partea a doua a muncii ce vi se cere. In ce fel veți obține legătura asta? Calea pe care se obține ea în orice fel de activitate științifică este comparațiunea. Ea ne pune în mișcare judecata stabilind asemănările și diferențele. În mod firesc, astfel stabilim grupe din ce în ce mai complexe, asemănări și deosebiri din ce în ce mai adânci, la ceea ce se numește ideea generală.

Ideile generale sunt de obicei oropsite. De după perioada scolastică a rămas un fel de aversiune față de cugetările generale, adică împotriva pretenției de a scoate, în afara unor fapte concrete, adevăruri generale. Azi nu se mai poate imagina un adevăr fără a avea îndărătu-i armata realităților; dar acest fapt este ignorat de cei mai mulți. Aceia care le persiflează nu operează mai puțin cu idei generale. Ei fac proză fără să știe, ca personajul lui Molière. Aversiunea lor se explică din motive conștiente și din altele mai puțin conștiente. Ideile generale presupun o anumită școală pe care ei nu o au, și atunci, ca să scape de ele, le combat. Mai e un motiv: s-ar putea ca în acest fel să le discrediteze și asa să împiedice dezvoltarea unei generații care le-ar putea deveni primejdioasă, lucând pe baza cunoștințelor generale, este deci la mijloc și un interes.

Sfidarea generală însă este așa zisul interes practic. La ce servesc ideile generale? … N-as putea să spun că clientul dă un franc mai mult unui medic practician cu idei generale. Dar ideile generale contribuie la formarea demnității personale. Sentimentul de a te putea mișca ușor, de a fi orientat în cuprinsul științei tale și de a nu te găsi dezarmat în fața neprevăzutului – ele ți-l dau. Dar, vă repet, ideile generale sunt încoronarea activității faptice, a contactului desăvârșit cu lumea faptelor și fenomenelor pe care vrem s-o stăpânim. Vă amintiți din mitologia elenă povestea cu uriașul Anteu, fiul Pământului, și Hercule. Acesta nu-l putea ucide, pentru că, de câte ori îl izbea de pământ, Anteu se întărea prin ajutorul creatorului său, și a trebuit să-l ridice în aer ca să-l biruie. Astfel, faptele joacă rolul pământului față de ideile generale. Cât nu ne desprindem de lumea realității, cugetarea noastră nu poate fi biruită.

S-a exaltat mult rolul intuiției, dar e sigur că, la baza cercetării științifice, stă un sentiment mai mult sau mai puțin obscur. Într-o carte pe care orice student de medicină ar trebui s-o aibă, Introduction à l’étude de la médecine expérimental, Claude Bernard precizează fără ezitare că mersul unei cercetări științifice e: un sentiment obscur și apoi un raționament, care te pune pe calea de a face o observație și te împinge la o experiență, de unde va izvorî judecata definitivă. Dar intuiția, neprețuită pentru indicarea nelămurită a adevărului de urmărit, nu e în stare să ne dea singură acel adevăr, este nevoie de realitate, și încă de o realitate bogată. Luați pe cel mai mare violonist și, în loc de Stradivarius, puneți-i în mână o șindrilă cu coarde întinse, și nu va putea exprima ce simte.

De aici rezultă și concepția mea asupra învățământului anatomiei. Știința anatomiei, în partea ei concretă, nu puteți învăța decât lucrând, căci așa veniți în contact cu realitatea, și nu cu fantomele ei. Firește că pornirea spre ideile generale trebuie să fie prezentă totdeauna în activitatea dumneavoastră. Trebuie să stabilim faptele prin comparație, viața e scurtă și stăpânirea anatomiei cere mai mult de o viață.

Dumneavoastră însă aveți nevoie de îndrumări practice, și pe acestea vi le dă cursul teoretic, altfel acesta ar fi de prisos. Un profesor, și încă un profesor universitar nu poate fi repetitor de tratate. El trebuie să vă dea ceva ce nu ați putea găsi decât la capătul unor studii lungi, și încă citind printre rânduri. În mod natural, mijlocirea ideilor generale nu se poate face decât prin comunicarea unor fapte practice pe care dumneavoastră nu le-ați putut întâlni.

Cursul meu, în fond, constă în prezentarea unui număr cât se poate mai mare de fapte, care sprijină un număr cât mai restrâns de idei generale. Într-un sens suntem elevi cu toții. Dumneavoastră sunteți confrați mai tineri. Să avem sentimentul că nu vom pune niciodată capât muncii și că partea cea mai frumoasă ne-a rămas ascunsă încă. Ceea ce trebuie să ne asigurăm, pentru timpul noastru de muncă, este mulțumirea cea mai adâncă de a retrăi în cadrul nostru opera naturii creatoare.

_____________

* publicat în volumul Polemici hipocratice – Discursuri și prelegeri medicale (1791-1973), Gheorghe Brătescu și Samuel Izsak, editura Viața Medicală Românescă, 1999

Anunțuri

2 gânduri despre „Francisc Rainer – discurs către studenți

  1. Student la medicină | Cristian Munthe

  2. Anul 7523 de la facerea lumii | Dan Ghenea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s