Tulcea, orașul închinat lui Egeu

Istoria Tulcei, împreună cu miturile care o înconjoară, așteaptă, acoperită de umbra timpului, să fie redescoperită. În ultimii ani, eforturile pentru cercetarea și popularizarea acesteia au sporit. Un aspect deosebit de important este reprezentat de răspândirea informațiilor care conduce la consolidarea identității culturare a comunității. Legenda cerboaicei cu coarnele de aur – un mit grecesc despre orginile numelui așezării antice Aegyssus – nu are nimic de-a face cu identitatea culturală nord-dobrogeană pentru simplul motiv că este foarte puțin cunoscută. Pornesc astfel acest demers care își propune să revitalizeze această povestire fabuloasă cu zei și eroi legendari. Continuarea

Medicina românească (1923)

medici (2) Continuarea

Suntem un popor care uită prea repede și prea mult

Sunt dezamăgit de faptul că tinerii români, studenți, absolvenți, băieți buni, educați n-au putut să-și pună suficiente întrebări astfel încât să poată să vadă, chiar și numai ca perspectivă, și dincolo de un anumit soi de delir pasional … Continuarea

Un poem despre molii

Pe o tarabă cu mărunțișuri dintr-o piață de vechituri, lângă o grămadă de puzzle-uri, găsesc un exemplar din cartea Archy și Mehitabel. Cartea publicată pentru prima dată în 1927, este opera editorialistului new-yorkez Don Marquis, și constituie cronica în versuri a aventurilor excentrice ale celor două personaje neobișnuite din titlu: Archy, un gândac cu o înclinație ciudată spre poezie, și prietenul său cel mai bun pe nume Mehitabel, o pisică maidaneză reîncarnată, care pretindea că într-o viață anterioară a fost Cleopatra. Târziu, în acea seară, am dat peste următorul poem.

Era un poem despre molii. Dar și un poem despre psihopați. Un dialog între Archy și o molie. L-am copiat și l-am înrămat, iar acum tronează deasupra biroului meu: o amintiri entomologică a orizonturilor existenței. Și a inteligenței brutale și nefericite a celor care le caută.[1]
Continuarea

Francisc Rainer – discurs către studenți

În pragul medicinii

discurs ținut în cadrul lecției de deschidere a cursului de anatomie
1915, Facultatea de Medicină Iași*

Când am cerut acelora care prima oară au călcat pragul facultății să-mi împărtășească motivele pentru care s-au înscris la medicină, pornisem de gândul pedagogic de vă îndemna să cugetați asupra dumneavoastră. Acest îndemn de a vă formula în scris credința putea să dea contur unei gândiri nelămurite, dar sigur avea să dea un imbold simțirii dumneavoastră pentru a vă cerceta mai de aproape.

Era natural să vă gândiți asupra dificultăților ce vă așteaptă și asupra mijloacelor de a le birui, să constatați o lipsă mai mult sau mai puțin completă de orientare. Puteam să nu citesc răspunsurile, și rezultatul ar fi rămas același. Dacă dumneavoastră nu ați fi fost atunci în pagubă, nu tot ala ar fi cu mine, care nu v-aș fi cunoscut.

Ceva mai viu și mai cald s-a desprins de atâtea ori, din acele rânduri stângace, din acele sforțări de atâtea ori neîncoronate de succes în efortul de a exprima o simțire viguroasă. De multe ori v-am surprins regretul că nu puteți descrie toată simțirea dumneavoastră. Uneori acest regret era mascat de ironie. Însă ce reieșea din toate răspunsurile era dorința vie de a pune stăpănire pe ceva deosebit de ceea ce se vede în viața comună, pe ceva cu deosebire omenesc; și ca orice germene capabil de o dezvoltare nebănuită, acest lucru îți deșteaptă sentimentul de respect.

Dar se mai adaugă o reflecție: care va fi soarta acestor porniri? Și mărturisesc că, în această privință n-am putut evita un sentiment de tristețe. Sentimentele pe care ați ținut să le exprimați sunt adânc omenești; toate generațiile anterioare le-au avut. Ce au devenit aceste sentimente? N-am intenția să vă expun aceasta cu deamănuntul. Ceea ce m-ar interesa ar fi, cum s-ar putea face ca dumneavoastră să evitați aceeași soartă. În repetate rânduri am găsit în scrisul dumneavoastră cuvântul personalitate. Atâția simțiți că trebuie să căpătați una, că e vorba de un lucru prețios. Dar ce e ea și cum se poate dobândi, nimeni nu poate da seama. Firește că e greu să dai o definiție concisă și atotcuprinzătoare, monogramatică a personalității, însă personalitatea constă dintr-un fel individual de a reacționa în diverse împrejurări ale vieții. Ca orice produs natural, ea este rezultatul unor acțiuni și reacțiuni, al unor ciocniri cu realitatea lucrurilor, nu cu fantomele lor. Continuarea

Cele trei legi ale lui Kandel

431px-Eric_Kandel_World_Economic_Forum_2013

Eric R. Kandel (2013) – sursă

Eric Kandel este fără îndoială unul dintre cei mai importanți neurocercetători și, de asemenea, primul psihiatru american laureat al Premiului Nobel pentru Medicină sau Fiziologie (2000). Despre activitatea sa am mai scris în prima parte a articolului ”The Age of Insight. Eric R. Kandel și Neuroestetica”. La mai puțin de un an după ce fusese distins cu Premiul Nobel, Kandel a ținut un discurs absolveniților Colegiului de Medicină și Chirurgie al Universității Columbia, NY cu titlul Aspirația biologiei către un nou umanism (16 mai 2001).

În finalul acestui discurs, Eric Kandel a ținut să le prezinte tinerilor absolvenți trei principii pe care ”în spațiul modest și confidențial” al camerei sale de lucru le numește cele trei legi ale lui Kandel. Am ales sa vi le prezint în acest articol datorită faptului că valoare lor practică nu poate fi contestată și, mai mult, pot fi aplicate în orice spațiu geografic și în orice societate, deși fac referire la universitățile americane.
Continuarea

Despre sentimentul național

© Mihai Roznovanu, 2013

„Delirul clasei conducătoare, sălbăticirea intelectualității și abandonarea proletarilor”
foto: © Mihai Roznovanu, 2013

În încercarea de a înțelege substanța unei națiuni s-a început, dincolo de a se căuta simboluri, prin a stabili diferențe. În specificarea unor anume caractere prin găsirea unei definiții aparent juste se ajunge într-o eroare esențială, căci întotdeauna excepțiile sunt mai importante decât regula. Altfel, aceste simboluri și trăsături nu apar niciodată nude – ele sunt determinate prin modul în care individul își vede în felul său propria legătură atât cu poporul în sine, cât și cu simboluri acestuia.

România anului 2013 este rezultatul unei istorii fluctuante. Delirul clasei conducătoare, sălbăticirea intelectualității și abandonarea proletarilor sunt motive suficiente pentru a considera că simbolurile și legăturile fiecărei persoane cu acestea și-au pierdut parțial seriozitatea. Astfel, așa-numitul sentiment național – tocmai această legătură la care făceam referire mai sus – a devenit un concept ușor volatil. Omul se trezește cu mâine goale, înconjurat, poate, doar de un nor de viziuni profetice asupra măreției propriului popor, remanențe ale unei trecute ideologii naționaliste, care, foarte rar, se dovedesc a fi compatibile cu starea de fapt a lucrurilor. Această nedumerire, confuzia persistentă nu poate duce decât la o amplificare a unei atmosfere deseori anxioasă. Deocamdată, acest cadru nu dă semne de schimbare pentru că, deși există instrumente teoretic eficiente, accesul către acestea presupune tocmai filtrarea printr-un aparat complet nefuncțional. Aparent, există mecanisme publice (atât politice cât și civile) care urmăresc trezirea unei conștiințe a poporului (cu toate că s-ar putea începe chiar de la conștiență), însă majoritatea eludează persoana, pe acela care produce.

Cu toate acestea, există și români și popor român și sentiment național. Aceste concepte nu pot fi suprimate (deși pot fi puternic deformate), astfel încât nu mai rămâne decât ca fiecare să aibă grijă de propria legătură cu esența poporului său, și, nu neapărat obligatoriu, dar deosebit de important, de cele ale altora – căci asemenea unui doctor care își concentrează toată cunoașterea și puterea pentru a ameliora sănătatea pacienților, tot așa un cetățean trebuie să urmărească, în felul său, ameliorarea sănătății propriului popor.

Brâncuși. Autoportrete

”Opera lui Constantin Brâncuși este expresia unei concepții cosmogonice. Asemenea sculptorilor din Evul Mediu, care au imprimat în arta lor meditația lor, rugăciunile lor și toată speranța vieții lor, Brâncuși își bazează opera pe gândirea unui filozof monist modern întroducând și sensul filosofiei unui bătrân taoist.” (M.M., The Arts, iulie 1923)

Filmul îi oferă lui Constantin Brâncuși posibilitatea de a surprinde și de a se surprinde: artistul instaurează, după cum subliniază Philippe Alain Michaud ”un transfer și o inversare generalizată între proprietățile operei și cele ale fotografiei”. Artistului îi place să extragă fotograme dintr-un film, să le analizeze și să le refacă pentru a realiza opere independente. Astfel, o fotogramă provenită dintr-un film turnat de la fereastra unui tren în octombrie 1933 (vezi imaginea nr. 3 – Autoportret în trenul Paris – Le Havre) este tratată de artist ca o adevărată fotografie. Aceasta se distinge prin refuzul clarității și al preciziei: dovada este că Brâncuși este atent la transparența imaginii, la dizolvarea ei subtilă pe peliculă, de unde și ambiguitatea figurii. În acest autoportret, artistul își descompune chipul ca și cum ar încerca să-l prindă într-o substanță lichefiată, fluidă, mișcătoare, asemenea unei interogații despre sine însuși. Continuarea

Neu-Tulscha sau Pădurea Raiului

Secolul al XIX-lea aduce pentru nordul continenului american un uriaș val de imigranți, care încep să pună bazele unor noi așezări omenești. Toponimele atâtor orașe care cuprind „new” reprezintă dovezi vii ale dinamicii demografice ale acelei perioade, și, mai mult decât atât, oferă informații clare cu privire la originea primilor imigranți ajunși în locurile respective. Deși despre românii (etnici români sau reprezentanți ai altor grupuri etnice, dar emigrați din România) care au plecat „one way ticket” către America de Nord se cunosc destule detalii, am fost surpins să descopăr un grup de germani baptiști, care, ajunși în Canada, și-au numit așezarea Neu-Tulscha (scris, de asemenea, Neu-Tulcea, New Tulscha). Continuarea

Tulcea la 1870 de Nicolae C. Ariton

tulcea1870Nu demult îmi mărturiseam bucuria că multe aspecte ale istoriei nord-dobrogene sunt aproape pierdute o dată cu arhivele otomane și cu trecerea timpului. Această afirmație ar putea să pară o glumă, însă imediat ce voi prezenta principalul argument, ea va deveni cât se poate de serioasă.  Într-o discuție despre una dintre clădirile pierdute ale Tulcei, și anume despre sediul Agenției Austriece Danubiana, i-am spus domnului Ariton că „tocmai faptul că multe clădiri emblematice pentru Tulcea sfârsitului de secol XIX nu mai există ne face să punem atâta pasiune pentru reînvierea acelui spirit, acelei atmosfere în care, uneori, ne face bine să ne retragem. Ce-am fi făcut dacă toate aceste personaje, întâmplări și clădiri despre care povestiți cu atâta pasiune ar fi fost cunoscute și accesibile publicului larg încă de la început? Unde ar fi fost farmecul redescoperirii trecutului, misterul care se naște atunci când chiar și arhivele nu prea au răspunsuri pentru multele întrebări care apar? Unde ar fi entuziasmul celor care caută în trecut și unde ar fi fost emoția celor cărora li se prezintă acestea?” Această remarcă expune foarte bine sentimentele mele față de eforturile domnului Nicolae Ariton, iar volumul Tulcea la 1870 – Adevărata poveste a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley este din acest punct de vedere o veritabilă comoară. Însuși autorul afirmă că acest volum este „o carte scrisă din bucuria descoperirii unor pagini de istorie fermecătoare, incredibil de bogate în întâmplări și personaje pline de exotism, mister și eroism. Un oraș și o lume aflată la granița a două universuri atât de diferite: cel al Imperiului Otoman și cel al Europei.

„Tulcea este ca o prefrumoasă cadână cu fața acoperită de vălul istoriei. Prea puțini sunt cei care s-au învrednicit să-l ridice pentru a-i vedea adevărata frumusețe, ascunsă sub pânza de borangic a timpului.”
Continuarea

Tranșee otomane la Tulcea

În colecțiile Muzeului Național de Istorie a României, prezentate online publicului larg prin intermediul proiectului IMAGO ROMANIAE, am găsit litografia ”Tranșee otomane la Tulcea (Th. Schneider) ce prezintă aspecte ale Războiul de Independență (1877-1878). Această imagine a Tulcei sfârșitului de secol XIX, ar putea fi foarte bine inclusă în lista celor mai vechi imagini ale orașului Tulcea, realizată de prof. Nicolae Ariton împreună cu istoricul Aurel Stănică.


Continuarea

”Și totuși vorbei mele”

Deși în anul ce se va încheia în curând, activitatea pe blog a devenit din ce în ce săracă (în toate sensurile acestui biet cuvânt), nu se cădea să las Sărbatorile de Iarnă să treacă fără a vă oferi vouă, puținilor cititori, un dar. An de an, atmosfera Sfintelor Sărbatori de Crăciun era transpusă cu grijă și aici, pe blog. Anul acesta însă, nu că n-aș fi vrut să se întâmple la fel, însă din anumite motive, nu am reușit să o fac (sper, totuși, să fi avut parte de un Crăciun liniștit).

Cu toate acestea, acum, o dată ce Crăciunul a trecut, prefer să lăsăm (relativ) deoparte urările tradiționale și să vă propun o poezie drept cadou, nu neapărat pentru că ar avea legătură cu această perioadă, nici pentru a vă identifica în ea, ci așa cum s-ar întâmpla cu orice cadou, de orice natură ar fi el, cu gândul că o să vă placă.

i_016detail Continuarea

1 Decembrie – Parada Militara (photo)

Parada Militara dedicata Zilei Nationale a Romaniei, Arcul de Triumf, Bucuresti – 1 Decembrie 2012

Foto: Adrian Grigoras