Iulius Fucik – ‘Reportaj cu streangul de gat’

In vara lui 2007, in timp ce imi reorganizam biblioteca, am dat de o carte fara coperti si ingalbenita de timp. I-am facut niste coperti, am lipit-o si am citit-o. La sfarsitul anului trecut am citit-o pentru a doua oara. Am trait, alaturi de Iulius, suferintele din Pancrat. Acum,  pentru el si pentru multe alte victime ale nazismului, va prezint aceasta carte.

Povestea ‘Reportajului cu streangul de gat’ este una cel putin neobisnuita. Dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, Gusta, sotia lui I. Fucik, o supravietuitoare a genocidului nazist, cautand informatii despre sotul sau, afla ca acesta a fost executat, dar… si ca in timpul detentiei Iulius isi scrisese istoria si suferintele pe mici bucati de hartie aduse si apoi scoase din inchisoare de un gardian. Gusta cauta toate aceste bucatele de hartie, pune textele cap la cap si, in memoria sotului ei publica volumul ‘Reportaj cu streangul de gat’ (Reportáž psaná na oprátce).

Dar mai intai sa vedem cine a fost Iulius Fucik. El a fost jurnalist al ziarului ‘Rude pravo’ (ziar comunist) si un membru activ al Partidului Comunist Cehoslovac. Altfel zis: conducător comunist ceh, scriitor memorialist, jurnalist şi gazetar revoluţionar al epocii. Datorita convingerilor sale politice a fost arestat in ziua de 24 aprilie 1942 la Praga si inchis. Dupa un an si jumatate de tortura a fost executat la Berlin.

In aceste memorii sunt descrise metodele barbare prin care se incearca obtinerea de informatii de la cei inchisi. Metode carora, Iulius le face fata ca un erou, pana in ziua executiei. De altfel acesta condamna tradarea, pentru ca datorita ei a ajuns sa fie arestat, denumind-i pe tradatori, marionete. De multe ori a fost aproape de moarte, insa a rezistat eroic, fiind un exemplu de curaj, stapanire de sine, dar si de incredere.

Cel mai impresionant aspect al ‘reportajului’ este, dupa parerea mea, ‘cinematograful’. “O incapere larga, cu sase randuri de banci lungi pe care oamenii stau nemiscati, iar in fata lor un perete gol, ca un ecran. Toate studiourile de cinema din lume, adunate laolalta, n-au inregistrat  atatea filme cate au fost proiectate pe acest perete de ochii celor care au asteptat aici un nou interogator, noi chinuri, sau moartea. Vieti intregi si episoade marunte, filme despre mama, sotie, copii, despre caminul devastat, filmul unei vieti distruse, filmul unui tovaras curajos, filmul unei tradari, filmul ultimului manifest raspnadit, al sangelui care va curge din nou, imaginea unei puternice strangeri de mana – dovada de incredere. [...] Pe acest ecran mi-am vazut de sute de ori filmul vietii in mii si mii de amanunte.”

Dincolo de chinurile la care a fost supus, Iulius Fucik a avut puterea de a renaste si de a spune in finalul cartii: “Oameni, eu v-am iubit“.  Memorabila este atitudinea autorului care dupa un an si mai bine de suferinte, pricinuite de rautatea oamenilor, are puterea, dar si luciditatea, de a ne spune ca ne-a iubit.